Cristos, constructor de bărci pescărești

De ce s-a adresat Hristos numai oamenilor neinstruiți? Se poate ca și el să fi fost de asemenea. Fiind educat ca un și de un simplu tâmplar. Învățase această meserie tot de la tatăl său pământesc. Cristos ştia a face scaune, mese, uși și ferestre poate şi sicrie pentru îngropare sau stălpi pentru pedepsa roamnă a răstignirii. Să fi fost răstignit pe o cruce construită de mânile sale?!… Dar nu ştia a construii case, palate, temple, poduri, viaducte… Tatăl său nu era numai un tâmplar, ci şi un bun şi credicios evreu, așa cum ni se specifică în evanghelii… Evanghelii care în esența lor au suferit multe adaosuri de-a lungul timpului…
Cum, așadar, un copil needucat, neinstruit și anonim, despre a cărui copilărie nu știm mai nimic, decât unele mici intervenții târzii, adaosuri – cum spuneam – poate să devină un ilustru orator, un fermecător tânăr cu alese comportamente și un înțelept desăvârșit care își cunoaște originile, adică trecutul în indefinit, cât și menirea atotcuprinzătoare de până la sfârșitul interminabil al infinitului. Cum poate un simplu copil să călătorească prin timp și întâmplător să treacă și prin realitatea noastră umană, care, prin trecerea sa îi dăruie cheia cu care se poate afla cum se deschide poarta eternității întregii creații – creația cui și pentru cine? – cerând în schimb numai adulația persoanei sale – gest egoist – în care să se creadă că este și se poate întruchipa întreaga eternitate: Dumnezeul Dumnezeilor, Zeul Absolut, Creatorul, Făcătorul, Gânditorul dintâi și din urmă, Alfa și Omega… Aceste și alte numiri din care el face parte negândit, neînțeles și pe de-a întregul cuprins în necuprins …
Și totuși… De ce un astfel de geniu al geniilor, arhont și maestru absolut, are nevoie de niște mujici? Pescari neștiutori de carte, sălbatici și rupți de lume, trăitor în deșerturile apelor, care nu înțelegeau decât bătaia vântului peste vârfurile valurilor și citeau numai în adâncul întunecat al mărilor bancurile de pești după care aruncau plase vechi și epuizate numai pentru a avea ce pune ca hrană pe masa sărăcăcioasă a familiei?
Răspunsul acestei întrebări,mi se pare evident şi clar prin simplitatea sa, şi de asemenea, totodată ridicol şi jignitor. Acest răspuns este: pentru că și el era doar un om la fel de simplu precum acei pescari. Nu știa să citească sau să scrie. Dovadă este faptul că evangheliile consemnează numai niște semne mâzgălite pe plaja lacului Ghenizaret, șterse de valuri, dacă nu cumva acest pasaj biblic este numai o adăugire de mai târziu. De fapt, înșelegi că pasajele în care  Cristos scrie cu degetul în nisip, prin dimensiunea bucolică și talentul literar cu care sunt descrise, sunt bucăți adugate. Este clar ruptă de povestea evangheliștilor sau de realitatea ucenicilor contemporani lui Cristos. când a scris în nisip, Cristos era singur. de aceea nu s-ar fi povestit acest episod nimănui pentru că nimeni nu avea cum să-l știe. Un tâmplar putea face minuni, vorbi încifrat în pilde și parabole, cum de fapt era limbajul popular al vremii, dar nu putea să știe a scrie. Educaţia era pentru cei din neamul preoţesc şi pentru familii aristrocrate.
Abia acum înțeleg! Cristos s-a adresat pescarilor, deoarece nu era un tâmplar de piață care făcea mese, scaune, uși, ferestre… De fapt era un tâmplar care construia corăbii și bărci. Astfel se explică și bucuria, plăcerea sa de a propovădui mereu lângă mare sau de a „trece” marea, ori, cu atât mai mult, înțelegem de ce era obișnuit să doarmă în corabie pe vreme de furtună. Se prea poate ca acea corabie în care Petru se manifestă ca un lunatic, să fi fost construită de însuși Crist. Petru un pescar în vârstă și cu experiență, cum ajunsese, se poate să nu fi avut încredere în corabia construită de tânărul Cristos, iar somnul lui Hristos pe vremea furtunii ar putea fi numai o atitudine grosolană și egoistă, sfidătoare față de slujnicul său mai în vârstă, slujitor care nu mai avea încredere desăvârșită în conducătorul său spiritual. Episodul în care Petru se scufundă în mare și Cristos îl salvează apare ca unul din vremea personajelor care le-au trăit. Este plin de viață, de fior și aproape cu totul real. Dar cu toată puterea cu care este descris, pare imposibil să poată fi şi adevărat. În descrierea sa descoperim altceva. Înțelegem cum că ucenicii și Hristos au avut momente divergente. Furtuna poate fi credibilă. Atitudinea lui Cristos de asemenea, dar scufundarea lui Petru între valurile înspumate, în întunericul necunoscut și adânc al mării, în recile brațe ale apei care nu îți oferă niciun punct de sprijin pe care să pui piciorul sau de care să te agăți, pare nefirească. Pare chiar incredibilă, deoarece un pescar cu experiență de-o viață, trecut prin multe și neimaginate întâmplări maritime, nu poate să practice această ocupație profesionist, nu poate să își fi întreținut toată viața familia cu hrana pe care o dau apele, dacă nu cunoaște toate secretele și toate șiretlicurile, toate formele și toate capcanele meseriei sale și, cu atât mai mult, dacă nu ar ști să înoate. Așadar, întâmplarea cu Petru, speriat în mijlocul valurilor, aproape de a se îneca, pe când Cristos, constructorul de corăbii, doarme liniștit, nu este numai una bucolică, fantastică și ireală, ci este evident rodul imaginaţiei. Cei care au hotărât să citească această pericopă ca pe o evanghelie în care se distrage atenția celor care ascultă de la falsa întâmplare către îndoiala în credință a unui om care nu ar ști să înoate au greşit ori grav, ori intenţionat.
Și totuși, de ce s-a adresat Cristos oamenilor neinstruiți, cu precădere pescarilor? Am convingerea că s-a adresat celor pe care îi cunoștea suficient de bine și pentru care avea convingerea că ceea ce le oferea, atât ideatic cât și material, putea fi acceptat de aceștia. Pescarii ar fi ascultat pe cel care le făurea bărcile de pescuit. Înțelegem astfel cum Cristos a fost un foarte bun constructor de bărci de pescuit. De aceea, nu s-a adresat întâmplător celor care pescuiau spre a-i face ”pescari de oameni”. Îi cunoștea prea bine. Ei aveau continuu nevoie de el pentru repararea ambarcațiunilor și… cum să te îndoiești de cel care îți confecționează barca din care îți hrănești familia, plătești taxele și speri că mai poți să îți îndeplinești şi visele…
Se poate – speculez și acum – ca Cristos să le fi confecționat corăbiile și în rate, făcând multe amânări celor care nu puteau să îi plătească lucrarea. De fapt, dacă ne gândim la un antreprenor de nave maritime din zilele noastre și nu numai, înțelegem cât de bogat ar fi putut să fi fost Cristos la vremea sa, chiar dacă, prin absurd, ar fi fost numai un tâmplar care repara bărci pescărești și nu, neapărat, le și construia.
Acestă realitate ar schimba multe din îndoielile noastre şi ne-ar convinge că Cristos era cu totul altfel decât îl descriu evangheliile, istoria și îl știm noi. Bogat fiind a avut din ce să dăruiască săracilor pâine şi peşte, avea atuuri financiare pentru ucenici, era un om ales, educat şi pios pentru vremurile sale… Era parcă tânărul cel bogat care vine la Dumnezeu pentru a-l întreba ce să facă pentru a moşteni împărăţia cerurilor; tânărul care află că doar bogăţia îl leagă de cele trecătoare. Atunci, bogat fiind, a de venit un model de dăruire şi sacrificiu pentru cei care îl urmau. Şi cum să nu-l urmeze  cei care îl cunoşteau cel mai bine, pescarii? Totuşi, atunci de ce se îndoiau de originile sale modeste cei din vremea sa, cei care nu puteau crede că fiul unui tâmplar este trimisul divinităţii. Se prea poate ca tocmai bogăţia sa, ce n-a dat-o zeloţilor pentru a lupta cu romanii opresori, ci săraciei, care este o groapă pe care nimeni nu o poate umple, să fie motivul politic pentru care Cristos a fost condamnat la moarte, motiv pemtru care din respectat şi iubit de mulţime, a ajuns să fie urât şi condamnat de contemporanii săi.
Numai în acest context pot spune că am ajuns să înţeleg motivul pentru care Cristos şi-a ales ucenicii dintre cetăţeni neinstruiţi, cu precădere dintre pescari.

Reinventarea veacului creștin

Mă tot macină gândul care mă duce mereu la ceea ce reprezintă Hristul și nu pot înțelege de ce și cum pot ajunge sfinții la sfințenie căutând să-L imite pe Hristos – cum fac catolicii – sau să se umilească, să se depersonalizeze, să se sărăcească rațional, material și mental – cum fac ortodocșii – pentru a se simți sau a se crede că pot deveni fii zeului absolut.
Tot nu pot înțelege de ce ”sfinții” au ajuns sfinți, dacă mă gândesc că Hristos știa că este fiul Dumnezeului dumnezeilor și că tot ce face este numai pentru a-și mulțumi tatăl și pentru a da speranță altora că pot deveni asemenea lui – chipul știind că este doar formă și nu esență. Hristos știa că toate învățăturile și întreg sacrificiul său este unul care nu se va termina rău. În atotștiința sa divină cunoștea demersul întâmplărilor prin care va trece, pe când sfinții nu au avut decât nădejdea, speranța, convingerea că toate abstinențele lor, sacrificiile lor, renunțările lor, le vor dărui ceea ce Hristos a promis. Şi trebuie să fim corecți și să recunoaștem că atotștiința lui Hristos nu este tot una cu convingerile și ademenirile, cu speranța în numele cărora sfinții și-au sacrificat existența și ființa.
Mi-amintesc că în duminica ”tuturor sfinților” am ținut o predică în care am prezentat viața unor sfinți – aleși la întâmplare – și că auditoriu din biserică a plecat surprins de simplitatea vieții acestora. Unii sfinți se dăruiseră familiei, alții fuseseră ascultării de autoritate. Au mai fost și cei care au ales singurătatea și fuga de lume. Ori am vorbit despre curajul unora de a se sacrifica în numele convingerilor. Am vorbit și despre cei care au făcut misionarism și au tipărit cărți și s-au sacrificat în numele nației lor, sau am vorbit despre cei care au purtat războaie, ucigând în numele lui Hristos… Cu toții au devenit sfinți pomeniți în calendarul bisericesc. Sfinți pomeniți, cunoscuți și obligatoriu slăviți de slujitorii bisericii, conform rânduielii tipiconale impuse de organizarea administrativă a veacului în care trăim.
Acum, scriind aceste rânduri, mă întreb: ”Hristos, așa ceva a propovăduit? A ales ca Dumnezeu oamenii unei nații și i-a ridicat la vrednicia de a purta chipul său și a fi întru asemănarea sa? Oare, aceasta să fie învățătura lui Hristos?” Hristul neamurilor unde este atunci? Iată, din păcate, întrebările mele retorice nu își găsesc răspunsul în bisericile naționale, în sfinții naționaliști și în credințele care, deși se vor universaliste, se adresează și creează sfinți care reprezintă trăsăturile, identitatea și ființa unui singur popor, unei singure nații, aceluiași sânge și mereu a întregii unilaterale voințe de veacuri și prin veacuri purtate de o identitate a unui neam ce se vrea milenarist. Aceasta este, oare, biserica! Biserica este doar identitatea unei nații care voiește să își păstreze amprenta, originalitatea în diversitatea socială a unei lumi care renunță tot mai mult la autenticitate și identitate. Acesta este, de fapt, Hristos! Un personaj care cere celor care cred în el să se diferențieze de ceilalţi şi să se identifice sieşi, să se raporteze numai la sine, să creeze numai comunitatea acelora care cred în el. În acest sens Biserica lui Hristos numai încape în vremurile pe care le trăim. Hristos, deși se adresează tuturor – conform mesajului paulin – cere celor care cred în el să se identifice prin propria credință, prin mărturisirea credinței în el, deci prin unicitate, ceea ce numai este potrivit eternității și pluralității pe care ne-o propune Cristos în numele Domnului Dumnezeu.
Așadar, putem concluziona succint că, Hristos este principalul motiv al dezbinării sociale din ultimele milenii. Ceea ce rămâne de făcut cu această credință este de a o împărtăși lumii întro altă dimensiune. O realitate prin care Cristul devine real sub o formă nouă. Cristos trebuie reinventat.
Dar, știm că Cristos nu se va schimba nicicum, atât în mesaj cât și în atitudine. Deci despre lumea care va trebui să îl încapă, nu putem ști dacă va înțelege mesajul divin și va începe un alt război rațional și spiritual radical, dar și interminabil, din care cineva, cu siguranță, va ieși schimbat, modificat în intimitatea gândirii, dar și în adâncul inimii. Este vorba despre o nouă dimensiune cristică ce, ori va subjuga vechile tradiții și obiceiuri pe care creștinismul le-a asimilat din vechile credințe și religii, ori va transforma substanțial realitatea spirituală a lumii de azi. Totul sau nimic. Creștinismul nu acceptă compromisuri. Creștinismul ori se va reinventa pentru încă câteva alte mii de ani, ori va porni un război spiritual care va schimba radical realitatea spirituală a veacurilor viitoare, cât și ceea ce înseamnă azi credința creștină.

Premise teologice

Este foarte interesant modul în care s-au organizat ”apostolii” spre a răspândi învățătura lui Hristos întregii lumi cunoscute din vremea lor. Totul este atât de bine organizat, încât fiecare urmaș al lui Hristos are o parte din lumea cunoscută pe atunci pentru a răspândi învățătura lui Hristos. Organizarea lor este foarte asemănătoare cu organizarea misionară catolică, gândită și definitivată multe veacuri mai târziu. Dintr-o dată, apostolii devin buni geografi și buni cunoscători ai limbilor popoarelor cărora se adresau. Cum au devenit atât de buni din oameni simpli, pescari needucați, este întrebarea pe care mi-o pun pentru a înțelege ce s-a întâmplat cu ei din ziua de după ”înălțarea la cer” a lui Hristos. Mai exact, ce au făcut fiecare, după despărţirea definitivă de Cristos, pentru a răspândi o doctrină care nici lor nu le era clară. Nu au făcut altceva, după cum înțelegem din Evanghelii, decât să povestească și să repovestească, fiecare cu capacitatea și cu stilul propriu, viața lui Hristos. Și povestind credeau că mărturisesc ceea ce cred.
Ce mă intrigă tot mai mult este faptul în care ei, oameni care nu știau să scrie și să citească, ucenicii lui Hristos, au călătorit în lume, în marile centre urbane și au avut – de unde? – darul oratoric și puterea de persuasiune de a dărui celor care îi ascultau convingerile lor, tot astfel cum și ei le primiseră de la Hristos. Totodată nu pot crede că astfel de oameni s-au întâlnit în taină la Ierusalim în așa zisul sinod Apostolic, speriați și urmăriți, pentru a planifica cucerirea lumii în numele celor propovăduite de Hristos. Sinodul apostolic este clar o legendă. Cum ar fi participat la o asemenea adunare strategică mama lui Hristos cel răstignit și abandonat de ucenicii săi și chiar ar fi dăruit toată nădejdea ei și toată speranța ei de mamă unor neaveniți și nepricepuți, fără ca să îi judece – fie numai pentru faptul că-l părăsiseră pe fiul ei în momentele cruciale – ba mai mult, le-a făcut și felurite cadouri împletite de mâna ei; le-a dăruit binecuvântări și încurajări cum că fiul ei și-ar fi dorit cel mai mult ca ei să meargă să boteze și să propovăduiască spre mântuire, nu poporului din sânul căreia se născuseră, ci acelora care nu știu ce este mântuirea, sau cel puțin acelora care nu înțeleg mântuirea în sensul pe care l-a propovăduit Hristos. Inimaginabilă pare această realitate, mai ales cunoscând patriotismul naționalist perpetuu al poporului evreu. Neumană și nefirească. Este clar că totul este o creație ulterioară despre o lume mirifică și despre întâmplări ce nu au fost.
Ca să răspândești o învățătură pe care Hristos nu o cristalizase în idei principale, așa cum au făcut alți mari oameni pe care istoria i-a consemnat; ca să organizezi discipoli ce vor merge chiar și în moarte spre a convinge necunoscutul că ei sunt emisarii lui Dumnezeu și, mai ales, să găsești cuvintele potrivite și gândurile clare ce vor birui toate întrebările tuturor convingerilor și credințelor pe care le-au întâlnit acești ucenici ai lui Hristos și au și convins pe aceia că ei cred greșit și că adevărul este al lor, al ucenicilor lui Cristos… Vai! Ce iluzie! Ce vis! Eu, personal nu pot accepta o astfel de desfășurare a evenimentelor. O astfel de istorie este falsă și lumea căreia i se adresează este mințită. Lumea care acceptă relatarile cristice, este o lume mistică căreia îi place să creadă în povești pentru a nu accepta și a nu se lupta cu realitatea care în general o depășește, atât în profunzimea rațiunii, cât și în capacitatea de a-și rezolva propriile neînțelesuri. Este mai ușor să crezi în vise, vise ce pot fi premonitorii, decât să lupți cu o realitate potrivnică al cărei control să îl obții chiar și cu forța.

Astfel este învățătura lui Hristos: o poveste despre iubire, frumos, bucurie, dragoste, pace, dreptate, înțelegere, milă, îngăduință… dar toate pe lumea cealaltă. Creștinismul se implică în lumea cotidiană numai pentru a o amăgi cu vise din lumea cealaltă și poate că face exact ceea ce trebuie, deoarece este sigur că în lumea aceasta nu poți fi decât dual, alternativ, binar, oscilând între bine și rău, plin și gol, adevăr și minciună, milă și ură, dreptate și răutate…
Din cauza acestui mod de a despica și împărți realitatea, nu pot crede că niște oameni simpli au ajuns lideri cinstiți, stimați și respectați de comunitățile pe care le-au creat în numele unui învățător despre care numai ei știau câte ceva, fiecare în felul său, după puterea sa de exprimare și de înțelegere. De aceea susțin că transmiteau un mesaj difuz depre Cristos, şi deşi părea a fi un mesaj radical, era ambiguu şi deslânat, așa cum este şi în Evanghelii.