Nașterea

În mentalul uman, nașterea reprezintă bucuria timpului care i se oferă, însă, în afara lui, adică în perspectiva timpului, nașterea constă în a învăța să fii pregătit pentru moarte. De aceea, cel mai important lucru pe care trebuie să îl facem în viață, rămâne să învățăm că timpul reprezintă experimentarea trecerii. Cu alte cuvinte, a trăi înseamnă a ști cum să devii netrecător în trecere, în petrecere, în clipă, în moment, în unitatea care reprezintă împărțirea sau întâlnirea permanentă, unitatea care împarte și adună în același timp, care definește întregul și face diferența între ceea ce o alcătuiește în părțile sale interioare. Ca atare, ca parte, un întreg reprezintă veșnicia încremenită în timp, iar infinitul neființa spațiului. Pentru o astfel de perspectivă, a te naște înseamnă a nu fi, iar a deveni, o infinită stagnare în sine. De aceea, omul care își dorește să trăiască, în fapt, se grăbește să moară, iar moartea, deși conține veșnicia, în cadrul acestui raționament, reprezintă din plin teama inconștientă a sinelui de întâlnirea cu propria parte a ființei ca întreg dintr-o parte a altui întreg.

Nașterea, în contextul acestei spațialități a lui a fi și a nu fi, reprezintă un proces care justifică moartea, precum timpul constituie o dimensiune fără de care spațiul nu se poate reprezenta.

Ceea ce justifică întrebarea, care se propune singură, constă în carnea care alcătuiește ființa neființei și neființa ființei, deoarece umanul, ca stare ontologică, fără îndoiala de sine, nu își poate argumenta sensul propriei manifestări.

Raportul ce creează distanțele și sensul unui spațiu în care se poate vorbi despre ființă ca dimensiune umană, reprezintă perspectiva lumii trăite de către gândul care poate imagina dimensiunea pe care o desenează înainte de a fi în proiect. Calculele și rațiunile prin care acest proiect devine realizabil, pornesc de la nașterea primului semn cu valoare de simbol, care fundamentează întreaga proiecție a viitoarei ființe.

Lumea se naște, așadar, dincolo de ceea ce se oferă și dincolo de ceea ce poate fi perceput, însă nașterea ei nu poate reprezenta devenirea pe care o comportă decât în ceea ce poate fi rostit, adică cuvântat. Cuvântul este, așadar, acela care poate defini nașterea, iar nașterea este primul martor al cuvântului. De aceea, nașterea este o stare creațională care mărturisește existența ființei, iar permanenta ei rostire de către și prin cuvânt, menține ființa vie în dimensiunea umană.

Tabloul desenat de urmele pe care cuvintele le scriu prin rostire în spațiul ființei, rămâne mărturie lumii ce s-a născut din glăsuire. Glăsuirea lumii și rostuirea ei în cuvânt reprezintă o dimensiune pe care nașterea o mărturisește prin îmbinarea trecutului cu viitorul și a fiind-ului cu nefiind-ul.

Spațiul acestei întâlniri poate fi definit ca naștere, însă a naște, deși verbul poate fi gândit astfel, este mai mult decât atât, deoarece această devenire este recunoscută ca atare numai în raport cu moartea.

Lumea întreagă este întemeiată în paradigma ce face referire la moartea care este cuprinsă în viață și moarte. De aceea cuvintele rămân slujitoare limbilor vorbite care le conțin, iar limbile vorbite își definesc valoarea prin capacitatea de a poseda un cât mai bogat bagaj de cuvinte, deoarece a exprima cât mai precis și cât mai mult, înseamnă, de fapt, a oferi perspective de existență unor orizonturi cât mai largi.

Cu toate acestea, a naște, deși comportă și sensul de a rosti, activitatea zămislirii în sine transcende puterea cuvântului datorită puterii ființei de a glăsui. De aceea, o vorbire simplă, fluentă, curată, trece prin timp și este viabilă, pentru, prin și peste multe generații față de o exprimare rigidă și complexă. În același context, nașterea unui copil, fie chiar și fiul lui Dumnezeu, în cel mai natural mod și în cele mai firești și umane condiții istorice, sociale și culturale, rămâne viabil exprimat, indiferent de cât timp presupune această exprimare, prin ceea ce adaugă trăirii umane. O astfel de naștere justifică pe deplin căutarea umanului în perspectiva divinului și raportarea lui la infinitatea sacrului.

Azi, acum, nașterea, privită ca un concept care conține dimensiuni de exprimări multiple și variate, are valoare de prezență umană într-un univers în care divinul reprezintă un pol fără de care devenirea, ca manifestare a spațiului și timpului, nu constă în a fi în sine, ci în a fi în afara sinelui, adică a fi în acel asemănător ție, o perspectivă care presupune nu o similitudine, ci urmași asemănători care duc mai departe aceleași calități și valori tradiționale, construindu-i pentru un viitor propriu spațiului și timpului, pe care și în care noii născuți sunt chemați să îl locuiască, să îl definească și să îl trăiască.

Așadar, a da naștere, a te naște și a comemora acest moment al devenirii, reprezintă stadiul ontologic în care ființa se raportează teologic, filozofând despre cum este să te naști din nimic spre a deveni tot.

Nașterea

 

În mentalul uman nașterea reprezintă bucuria timpului care ți se oferă, însă, în afara lui, adică în perspectiva timpului, nașterea constă în a învăța să te pregătești pentru moarte. De aceea, cel mai important lucru pe care trebuie să îl facem în viață, rămâne a învăța că timpul reprezintă experimentarea trecerii. Cu alte cuvinte, a trăi înseamnă a ști cum să devii netrecător, clipă sau moment. Ca atare, veșnicia reprezintă încremenirea în timp, iar infinitul neființa spațiului. Pentru o astfel de perspectivă, a te naște înseamnă a nu fi, iar a deveni, o infinită stagnare în sine. De aceea, omul care își dorește să trăiască, în fapt, se grăbește să moară, iar moartea, deși conține veșnicia, în cadrul acestui raționament, reprezintă din plin teama inconștientă a sinelui de întâlnirea cu propria ființă.

Nașterea, în cadrul acestei raportări între a fi și a nu fi, reprezintă un proces care justifică moartea, iar timpul o dimensiune fără de care spațiul nu se poate justifica.

Ceea ce justifică întrebarea, care se propune singură, constă în carnea care alcătuiește ființa neființei și neființa ființei, deoarece umanul, ca stare ontologică, fără îndoiala de sine, nu își poate argumenta sensul propriei manifestări.

Raportul ce creează distanțele și sensul unui spațiu în care se poate vorbi despre ființă ca dimensiune umană, reprezintă perspectiva lumii trăite de către gândul care poate imagina dimensiunea pe care o desenează înainte de a fi în proiect. Calculele și rațiunile prin care acest proiect devine realizabil, pornesc de la nașterea primului semn cu valoare de simbol, care fundamentează întreaga proiecție a viitoarei ființe.

Lumea se naște, așadar, dincolo de ceea ce se oferă și dincolo de ceea ce poate fi perceput, însă nașterea ei nu poate reprezenta devenirea pe care o comportă decât în ceea ce poate fi rostit, adică cuvântat. Cuvântul este, așadar, acela care poate defini nașterea, iar nașterea este primul martor al cuvântului. De aceea, nașterea este o stare creativă care mărturisește existența ființei, iar permanenta ei rostire de către și prin cuvânt, menține ființa vie în dimensiunea umană.

Tabloul desenat de urmele pe care cuvintele le scriu prin rostire în spațiul ființei, rămâne mărturie lumii ce s-a născut din glăsuire. Glăsuirea lumii și rostuirea ei în cuvânt reprezintă o dimensiune pe care nașterea o mărturisește prin îmbinarea trecutului cu viitorul și a fiind-ului cu nefiind-ul.

Spațiul acestei întâlniri poate fi definit ca naștere, însă a naște, deși poate fi gândit astfel, este mai mult decât atât, deoarece această devenire este recunoscută ca atare numai în raport cu moartea.

Lumea întreagă este întemeiată în paradigma care face referire la moartea care este cuprinsă în viață și viața în moarte. De aceea cuvintele rămân slujitoare limbilor vorbite care le conțin, iar limbile vorbite își definesc valoarea prin capacitatea de a poseda un cât mai bogat bagaj de cuvinte, deoarece a exprima cât mai precis și cât mai mult, înseamnă, de fapt, a oferi perspective de existență unor orizonturi cât mai largi.

Cu toate acestea, a naște – deși comportă și sensul de a rosti – activitatea zămislirii în sine transcende puterea cuvântului datorită valorii ființei de a glăsui. De aceea, o vorbire simplă, fluentă, curată, trece prin timp și este viabilă, pentru, prin și peste multe generații față de o exprimare rigidă și complexă. În același context, nașterea unui copil, fie chiar și fiul lui Dumnezeu, în cel mai natural mod și în cele mai firești și umane condiții istorice, sociale și culturale, rămâne viabil exprimat, indiferent de cât timp presupune această exprimare, prin ceea ce adaugă trăirii umane. O astfel de naștere justifică pe deplin căutarea umanului în perspectiva divinului și raportarea lui la infinitatea sacrului.

Azi, acum, nașterea, privită ca un concept care conține dimensiuni de exprimare multiple și variate, are valoare de prezență umană într-un univers în care divinul reprezintă un pol fără de care devenirea, ca manifestare a spațiului și timpului, nu constă în a fi în sine, ci în a fi în afara sinelui, adică a fi în acel asemănător ție, o perspectivă care presupune nu o similitudine, ci urmași asemănători care duc mai departe aceleași calități și valori tradiționale, construindu-i pentru un viitor propriu spațiului și timpului, pe care și în care noii născuți sunt chemați să îl locuiască, să îl definească și să îl trăiască.

Așadar, a da naștere, a te naște și a comemora acest moment al devenirii, reprezintă stadiul ontologic în care ființa se raportează teologic, filozofând despre cum este să te naști din nimic spre a deveni tot.

Între rodire și risipire

Lumea pe care o cunoșteam a devenit o amintire. Ceea ce am trăit a fost un coșmar, ceea ce trăim este o sfâșiere de sine, ceea ce ni se propune să trăim este apocaliptic. Lumea care ni se propune este diferită de ceea ce am trăit până acum nu pentru că ne propune alți dumnezei, alte valori de cunoaștere sau un alt soare, ci pentru că dărâmă temelia tuturor principiilor pe care această parte de lume, în care trăim, și modul în care s-a zidit de-a lungul veacurilor, își dă foc propriilor valori istorice și spirituale.
Așadar resursele lumii în care trăim par a fi pe sfârșite. Credința creștină, ca spațiu spiritual care justifică modul nostru de a fi, pare a fi una dintre aceste resurse. În acest context, ființa noastră este chemată și azi, ca întotdeauna, să își mărturisească, cu voce profetică, convingerile și valorile de credință și puterea de jertfire în scopul reafirmării lor.
Noaptea care vine o vedem acum doar ca pe o înserare firească, însă întunericul ei ne înconjoară încet și rece din toate părțile. Lumea se gândește însă la ziua de mâine fără să înțeleagă că pentru credință, pentru valori, pentru principii, noaptea reprezintă o uitare a lor, iar această uitare va propune o nouă abordare a lumii atunci când va veni vremea ca soarele să răsară din nou. Dimineața, chiar dacă va fi dată de răsăritul aceluiași soare și va fi inundată de aceiași lumină, pentru ochii care o vor privi va fi întotdeauna alta. În asta constă frumusețea răsăritului.
Numai dacă realizăm contextul acestor transformări putem menține lumea în spațiul spiritual actual. Trebuie, așadar, să redefinim frumusețea lumii noastre.
De altfel, trebuie să înțelegem și că orientarea după semnele vremurilor, comportă o putere dată de credința care fundamentează valori și principii. Fără o astfel de perspectivă lumea noastră piere încet, încet. În această pierdere de sine, prezentată lumii de azi doar ca un fel de ștergere a unei litere greșite dintr-un text scris, nu moare numai un trecut cultural, o istorie, o civilizație, o religie, ci ființa umană în care și prin care se constituie totul și toate.
În fața acestei provocări suntem chemați să sacrificăm, așadar, însăși ființa. Dar, pentru a păstra totuși ființa, trebuie să fim capabili să putem accepta a ne pierde până și limba, și geografia și mormintele strămoșilor, însă totul fără ori până la a ne pierde credința, pentru că singura identitate care transcende această lume este credința în Dumnezeu. Credința vie este filonul în care trebuie să credem până dincolo de moarte. Oricâte înfățișări poate purta credința, ea trebuie mărturisită în orice chip, cu prețul pierderii tuturor valorilor acestei lumi, deoarece păstrarea credinței, face să fim vii chiar și atunci când această lume nu va mai putea să își fie suficientă sieși.
Moare o lume. Lumea noastră. Întunericul o cuprinde și o închide, o înghite în uitare. Dar, dacă credința nu moare, oricât de lungă, de adâncă va fi uitarea, credința, ca o sămânță, va purta în ea pentru viitor toată lumea noastră. Aș putea spune că, paradoxal și paradigmatic, fără credință, fără provocarea întunericului și fără jertfă, suntem condamnați la pieire. De aceea mereu, indiferent de câte ori pierdem sau câștigăm, avem îndatorirea de a luptă cu proprii noștri demoni, deoarece, deși ne-am născut să murim o singură dată, asemenea unei semințe de stejar care pare pierdută când conul putrezește, purtăm în fiecare un noi, un al nostru, care reprezintă întreaga pădure. Ca atare, trebuie să acceptăm că nu suntem chemați să trăim la nesfârșit pentru propriul sine, asemenea unui pom fără roade, ci la infinit pentru credința noastră, pentru roadele ei.