Imaginarul – imagologie cu Jean-Jacques Wunenburger

După ce am parcurs Imaginarul lui Jean-Jacques Wunenburger, lucrare de sinteză care „se adresează tuturor celor interesați de dinamica transformărilor noțiunii de imaginar” (Ionel Bușe), cea dintâi imagine pe care textul mi-a generat-o cu referire la autor, a fost aceea a chirurgului aplecat asupra pacientului aflat pe masa de operație. Mai bine spus, de fapt a fost imaginea medicului pedagog. Cel care operează nu doar pentru a trata, ci și pentru a prezenta mai tinerilor săi colegi etapele prin care, afundarea în procesul de disecare a materiei lumii, în sensul de cunoaștere, constituie, în fapt, o prețioasă și ritualică deplasare a terapeutului prin Templul umanității. Dansul șarmant și totodată rece și distant al oficiantului care, săvârșind cu dedicație, delicatețe și precizie fiecare pas al adâncirii în orizont pentru a oferi certitudini timpului spre a-și păstra sensul, trece prin fața imaginilor și formelor în care carnea lumii se prezintă ca vie, alcătuindu-se din materia golurilor pe care le umple și prin care devine generatoare de expresii cosmice, atât pentru aceia care le operează, cât și pentru aceia care participă la acest nesfârșit act creator.
Finalul cărții stă sub imaginea consumatorul de imagini televizate. Telespectatorul este personaj desăvârșit al acestei cărți referitoare la imaginar. Descris de ochiul unui fin fenomenolog într-un absolut stil hermeneutic, autorul reușește, în mod euristic, să pună în lumină, pe de o parte, talentul său narativ cu ajutorul căruia justifică umbrele umane interioare pentru a justifica existența imaginației, cât și, pe de altă parte, sintetizează existența umanității ca spațiu generator de imaginar.
Bazat pe o evidentă abordare umanistă, bazată pe iubirea de înțelepciune ce se cere împărtășită ca pe cel mai sacru element al vieții, textul cărții, imaginarul ei, este elaborat după o logică internă a autorului, marcată, credem noi, de dorința de a aduna și a prezenta cât mai multă informație exprimată prin intermediul unei formulări cu caracter literar originată în tărâmul imaginarului. Spre exemplu, în acest sens, observăm că perenitatea miturilor este descrisă „precum acele ape care, înainte de a reveni sub formă de izvoare la suprafață, dispar în labirinturi subterane” (p. 70). În același chip, referindu-se la dimensiunile religiei și ale poeziei, autorul se lasă purtat de izbucniri creatoare personale în descrierea acestor spații imagologice, realizând în acest fel o inedită geografie a imaginarului păstrându-și totodată autentica și chirurgicala sa exprimare.
Revenind la carte observăm că încă din Introducere autorul pregătește cititorul pentru a parcurge spații pe care le supune analizei sale fenomenologice și filozofice. Aici Jean-Jacques Wunenburger expune crezământul său incipient legat de imagine, imaginație și imagologie rezumând totul la receptarea chipului uman ca mod de relaționare socială, poietică și eidetică. În acest fel, pentru el, imaginarul, ca rezultat al imaginației, „obligă la formarea unei etici, ba chiar a unei învățături despre imagini” (p. 44), ceea ce relevă, în viziunea noastră, abordarea sa tehnică și epistemologică a cercetătorului care se apleacă empiric asupra ideilor și imaginilor generatoare de lumi, de forme generatoare de noțiuni și obiecte ce devin reale tocmai pentru că nu sunt supuse strict realului, ci provin dintr-un spațiu alternativ al imaginarului, motiv pentru care autorul pune aceste forme sub lupa microscopului său imaginar spre a le studia ca pe un fel de materii a căror microstructură relevă macrostructura adâncurilor lor din care sunt create ca reprezentări ale dimensiunilor umane.
Astfel reușește să descrie, prin analizarea culorilor, parfumului și formelor lumii lor, un imaginar comun universului uman. Prin structurarea acestora sub forma unor palete de informații, suficient de bine arhivați în această carte ca într-o magazie virtuală, autorul furnizează acelora care vor dori să le folosească ca surse de studiu imagologic, o sursă de cercetare inestimabilă. Acesta este motivul pentru care insistă, în opinia noastră, să precizeze că: „imaginația are întotdeauna tendința de a mări o imagine până la infinit, de a privilegia verticalitatea, de a se îmbogăți prin asumarea rezistențelor și luptelor, de a transforma ceea ce este difuz în mișcare etc.” (p. 60).
În viziunea lui Jean-Jacques Wunenburger există cu certitudine un fir al Ariadnei pe care îl urmează imaginația pentru a se exprima în orizontul uman, fără de care omul însuși s-ar risipi în nenumărate revelații. Acest demers imagologic al înlănțuirii imaginilor reprezintă, credem noi, spațiul care, în viziunea autorului, o manifestare fundamentată pe rațiune care rămâne prezentă chiar și atunci când imaginarul este lipsit de ciclicitatea abisului. Prin urmare, imaginarul rămâne profund irepetabil atunci când este fundamentat în ceea ce nu poate fi: propria finitudine… De aceea, credem încă odată, autorul afirmă convins că arta, spre exemplu, ca manifestare a imaginarului, „atestă la om o nevoie universală de a fabrica imagini și de a furniza un suport corporal unui imaginar vizual textual.” (p. 81).
Este prezentă aici o relaționare de tip fenomenologic, în care conexiunea dintre vederea cu care ochiul relaționează și interpretează imaginea și glasul care o articulează spre a o comunica ca expresie a formei, a culorii și parfumurilor receptate de suprasimțurile simțului uman, devin o preocupare fondatoare, similară mitului, adică un fel de cenușă din care imaginarul, ca o scânteie, renaște. Mai mult decât atât, în acest fel, imaginarul reușește să pună în operă inimaginabilul, ca o adevărată pânză de paing care așteaptă cu încredere să prindă în plasa sa stelele și meteorii care ard căzând prin cerul nopții, originea universului. În acest fel, pornind de la analizarea operelor de artă, Wunenburger argumentează cum că imaginarul „ca un spațiu de realizare de fixare și de expansiune a subiectivității” (p. 82), este cel ce încopciază în țesăturile sale toate orizonturile lumii.
Construind ideea de umanitate din perspectiva imaginarului, Wunenburger pune de fapt în lumină faptul că omul este o reprezentare integrală a unei entități sociale, culturale și istorice deschis spre comunicare și comuniune, dar mai ales spre așteptare. Este modul prin care relevă viziunea sa antropică pe care o propune nu ca pe o rezolvare a crizelor care macină lumea de azi, ci ca pe o perspectivă eshatologică, deoarece, în imaginar, se află, credm noi că ar spune el, prin intermediul gândirii imaginative toate viitoarele imagini ale unei lumi mai bune, mai bune posibil, care deține și include toate eshatologiile imaginate până acum.
Acesta este motivul pentru care el insistă să argumenteze în acest sens apelând la viziunea artistului, a creatorului, a omului care creează imaginând. În acest sens precizează: „prin această reprezentare, artistul obiectivează un anumit număr de imagini noi care, la rândul lor, vor începe să facă parte din subiectivitatea tuturor. Operele de artă permit transmiterea și împărtășirea trăirii, a simțirii, a ceea ce vedem, făcând astfel posibilă participarea la o lume comună. Imaginarul artistic, prin exteriorizarea subiectivității, favorizează relația subiectivă. În plus, experiența receptării imaginilor artistice ne afectează pe fiecare pe mai multe niveluri: unele opere se limitează, desigur, la spectacol, permițând suspendarea atitudinii serioase, deschiderea unor teritorii ale jocului (teatru, cinema, muzică); în alte cazuri, trăirea spectaculară este dublată de o interiorizare spirituală, imaginile hrănindu-ne gândirea. Din acest punct de vedere, atunci când un spectator se atașează de un tablou privilegiat, când un cititor își petrece timpul cu personajele unui roman, divertismentul de suprafață se aprofundează devenind un proces simbolic prin care subiectul se poate cunoaște mai bine, își poate activa gândurile până la schimbarea de sine. În sfârșit, la un alt nivel, oferindu-ne imagini perfecționate, ridicate la nivel de epură pe plan formal, sau deschizând poarta înspre lumea posibilului și a viselor, arta oferă acces către o stare de bucurie inedită, către o plăcere a simțurilor și o plenitudine a existenței.” (pp. 82-83)
Imaginile, așadar, constituie hrană pentru gândire. Fie că sunt simboluri, metafore, cuvinte, idei, vise, fenomene ori manifestări insolite ale experienței umane, întâlnirea omului cu imaginile constituie parte din actul creator, detonator, fondator al prezenței care transcende și astfel definește umplând goluri care înainte nu existau. De aceea, „mecanismele imaginarului ce acționează în cadrul ierarhiilor și instituțiilor sociale” (p. 88), sunt expresii ale ordinii, ale devenirii, ale erosului ca fundament al unui sacrificial primordial și continuu.
Prin urmare, dacă omul ar fi lipsit de facultatea de a imagina, ne spune Wunenburger, adică de a interpreta ceea ce i se descoperă – nu neapărat conștient dar acceptat deplin ca expresie a raționalului – prin intermediul privirii interioare și exterioare, își rostuiește rostind cuvinte, ceea ce desemnează în fapt ca fiind imaginarul prin care astfel „servește, într-adevăr, la înzestrarea cu memorie a oamenilor, furnizându-le acestora narațiuni care sintetizează și reconstruiesc trecutul justificând prezentul.” (p. 89)
În partea de încheiere a cărții autorul realizează o imersiune într-un orizont ce pare, la prima vedere, distinct de ceea ce și-a propus să prezinte. Citim aici despre simbol al cărui însemnătate, însă, în procesul imagologic și imaginar al gândirii umane reprezintă o etapă incipientă în a pretinde că demersul gnoseologic prin intermediul imaginației poate fi considerat deplin. Lipsită de această precizare, prezentarea imaginarului, fir cu fir, nu ar fi nicidecum suficientă, deoarece numai supusă chiasmului dintre subiectul real perceput și obiectul imaginar care îl precedă, „prin extazul sensibil, suntem, poate, cel mai capabil să percepem nevăzutul ce se ascunde în spatele vizibilului” (p. 189).
Pe cale de consecință, specifică autorul în încheierea studiului său apelând la gândirea fenomenologică pe care cu necesitate, în viziunea sa avem îndatorirea de a o folosi pentru a ne putea articula imaginarului, considerăm că sintagma de extaz, construită cu o aparte sensibilitate imaginară de Jean-Jackues Wurnenbunger, constituie principala definiție a imaginarului. Lipsiți de această percepție, nu am putea înțelege cum rolul imaginarului în spațiul universului uman și importanța sa în a ne afla, ca oameni, liniștea și echilibrul lumii în care am fost creați, rămâne absolut și fundamental. De aceea, nu putem decât să ținem cont de abordarea de tip structural cu care Jean-Jacques Wunenburger decide să sintetizeze lucrarea sa: „Din acest punct de vedere, fenomenologia gândirii simbolice ne invită să dezintelectualizăm explorarea profunzimilor lucrurilor, în folosul unei aventuri interioare care ne conduce la dezobiectivarea obiectelor.” (p. 189).
Principalul mesaj al acestei cărți este metafizic și creator. În mod indiscutabil, autorul ei solicită acelora care îi vor parcurge paginile să ajungă acolo unde se află miezul sensibilului, acel nevăzut care se lasă pătruns, interiorizat, spre a oferi șansa de a vedea „imaginile latente, purtătoare de noi idei.” (p. 189)

Istoricizare

În general, datorită istoricizării spațiului uman, cu toții acceptăm sine die faptul că viața persoanei umane este împărțită în unități de timp, de regulă în ani. Convențional, spre exemplu, afirmăm și acceptăm că în primul an de viață, pe care însă nu l-am trăit complet, deja ne putem considera ca fiind în primul an al vieții. În realitate, însă suntem în primele zile, în primele săptămâni ori luni din primul an de viață pe care îl trăim începând de când ne-am născut din pântecul matern. Matematic vorbind, primul an de viață poate fi adăugat vârstei noastre numai după ce acesta s-a consumat și s-a adăugat făpturii umane ca existență în forma și expresia individuală ce caracterizează individual persoana în raport cu celelalte persoane cu care aceasta socializează și relaționează, în aceiași măsură în care se raportează evenimentelor și fenomenelor fizice prin care se manifestă ca prezență articulată materiei. Expresivitatea individuală pe care o numim viață personală, prin urmare, este expresia a tot ceea ce înseamnă raportare conștientă de sine cu sinele altor prezențe, amorfe și dimorfe, potrivit unor principii ori valori religioase și culturale, în raport de care ne definim ființarea.

De aceea, în definirea timpului personal, în care credem că unitatea numită ne conferă dreptul la a trăi într-un anumit fel atunci când acesta devine un este, spre exemplu una juvenilă ori, prin contradicție, alta seniorială, este necesar să privim aceste unități de timp care ne definesc ca fiind un întreg. Viața persoanei umane, cu alte cuvinte, este similară, chiar și metaforic, cu anul calendaristic. Mai mult decât atât, fiecare persoană umană în parte, poate fi considerată într-un caz fericit un fel de anotimp – și asta este pentru genii -, dar poate fi și o săptămână, o zi, o după-amiază târzie, o oră de seară sau de dimineață, un minut, o secundă sau orice altceva infinitezimal…

Ceea ce rămâne de reținut este că nu există o vârstă a timpului trăit, ci doar una a timpului pierdut.

Prin urmare copil, adolescent, tânăr, matur ori senior, omul în viață nu are nimic de trăit, în contextul timpului universal, pentru că este perceput și se percepe doar ca prezență. Faptul că împarte acest tip de existență în unități de timp prin care își conferă dimensiuni istorice, nu înseamnă nimic mai mult decât faptul că își fărâmițează propria prezență pentru a-și găsi în amănunte justificări din care își generează incomensurabilul. În fapt, fiecărui om îi este dat să se închipuie un fel de an în curgerea timpului. Între anotimpurile, lunile, săptămânile, zilele, orele, minutele și secundele acestei idealizări personale se desfășoară întreaga geografie a vieții sale infinitezimale.

Ca atare, voi tinerii, nu vă închipuiți că mâine veți face ceea ce vă va cere anotimpul care va veni, pentru că deja trăiți acele vremuri. Faptul că nu priviți astfel de vremuri ca fiind ale voastre, fiindcă le împărțiți în unități de timp, este cea mai mare amăgire pe care o imaginați. De fapt, fiecare om trăiește integral întreaga sa viață permanent și definitiv imaginându-și un alt timp pe care îl va trăi în timpul deja dat ca fiind viață, motiv pentru care fiecare clipă personală, vie și imaginară, trebuie trăită nu în parte, nici ca prima și nici ca ultima dată, ci ca și cum nu ar fi fost, nu este și nu va mai fi. Viața este irecuperabilă. Așa că, iubiții mei, trăiți-o definitiv și pentru totdeauna, dar mai ales din plin, în așa fel încât să vă bucurați pe cât posibil de mult. În mod integral și nu doar clipă de clipă. Viața este un acum care rămâne frumos cu cât durează mai mult și nu cu cât este mai intens. De aceea pregătiți-vă pentru a trăi la fel de mult acum-ul de mâine trăind în acum-ul de acum cu aceiași intensitate cu care acum devine un același acum prin acumularea de tot ceea ce oferă și nu prin împlinirea plăcerilor diseminate într-o multitudine de acum-uri care doar împodobesc efemerul.

Similitudini

Lumea în care trăim comportă aceleași dimensiuni dintotdeauna. Problemele lumii noastre de ieri, de azi, de mâine nu sunt cu nimic diferite de celelalte probleme pe care lumea le-a avut dintotdeauna. A lumii în care trăim cât și aceea în care ea vine.
Singura perspectivă care oferă lumii un alt orizont este ceea ce credem fiecare că putem face în parte. Este ceea ce considerăm a fi mai mult decât au realizat semenii noștri de dinainte și chiar și cei din același timp cu noi.
Este un fel de a genera secundarului ceasului spații din care să împartă orei timpul care să o alcătuiască, fără ca ora să își asume ceasul ca spațiu din care este alcătuită. În fapt, este o împărțire a timpului care nu poate fi despărțit și măsurat nicidecum, pentru că în sine este un întreg incomensurabil pe care, noi, cei care îl trăim, convinși că datorită lui suntem, îl redesenăm între un apus și un răsărit pentru a ne bucura de răsucirile din care acesta devine un fiind al nefinitului.
Astfel spus, întregul lumii noastre devine deplin datorită golului din care îl naștem asumându-ne să-l trăim, să-l experimentăm. Viața este, astfel, fascinantă tocmai pentru că ne pune între orizonturile luminii și întunericului și, ca atare, ne poartă între în ceea ce suntem în lumină și ceea ce suntem în întuneric, părți întregi ale acelorași dimensiuni care ne alcătuiesc risipindu-ne.
Dumnezeul nostru este ceea ce este pentru că în ritmul vieții prin care ni se dăruiește reprezintă pentru noi o interpretare sublimă, absolută cu care ne copleșește în mod desăvârșit prin intermediul golului din care ne naște în fiecare clipă de-a lungul prezenței Sale pline de infinit. Este bobul gol care pulsează în inima sâmburelui ori crisalida ce, din golurile în care se îmbracă, își construiește aripile prin care își generează stoluri de fluturi și plutirile acestora.
Perspective de goluri în care, aceia care le visează le generează asemenea Lui și se aruncă în același fel dumnezeiesc pentru a învăța și pe ceilalți să aștepte pe cei ce pot vedea pentru ca privind să înțeleagă astfel de deveniri vizionare.

Fotografie 1 variantă

Întocmai pentru faptul că omul poate privi permanent orizontul fără a se situa vreodată pe deplin în devenirea acestuia și, totodată, pentru că se poate expune, asemenea acestuia, acolo unde se întâlnesc și rămân mereu împreună cerul și pământul, posibilitatea sa de a alege între a fi dincoace ori dincolo, ca o încă nedescrisă stare ontologică a ființei umane, înseamnă, de fapt, pentru el, a trăi într-o infinitate de oportunități. Înseamnă, cu alte cuvinte, că poate alege ori, mai bine zis, că ar putea să poată alege, de fiecare dată în care decide liber să aleagă, între ceea ce i se lasă descoperit prin vedere dinspre orizont și ceea ce se poate privi și își poate privi în acest tip de orizont. Prin urmare, pe de o parte atât a privi, cât și, pe de altă parte a alege să privești, constituie, în sine, două orizonturi la fel de interminabile între care existența umană se consumă continuu ca un fel de prezență a ceea ce trece spre a redeveni tot ceea ce rămâne neschimbat.
Constituirea existenței umane din imaginea prezentă ca reflecție a propriului chip, ca atare, și nu existența omului exprimată ca rezultat al unui act creator, a reprezentat dintotdeauna ceea ce azi numim umanul înzestrat cu o infinitate de posibilități dintre care numai acesta poate alege în măsură cu care admite să devină ceea ce este spre a rămâne în propriile sale alegeri.
Actul creator, atât cel divin cât și cel uman constituie, în acest context, spațialitatea orizontului în care trăirea umanului și nu raportarea acestuia la existență îi definește prezența devenirii.
Altfel, omul nu ar putea alege infinit și nu ar avea niciodată capacitatea de a decide între ceea ce alege, fără a-și propune să aleagă, și ceea ce decide fără să își fi propus, după cum însuși Dumnezeu care l-a creat i-a dăruit viață, nu pentru că ar fi mai avut nevoie de alte existențe, ci numai pentru că existența Sa generează existența ca act și manifestare și nu ca absență și lipsă.

În acest tip de orizont nimeni nu ar mai putea distinge cine pe cine creează din materia creată a privirii, singura care descoperă orizontul ori, mai bine spus, materia orizontului care nu se poate exprima ca privire a vederii prin care se fotografiază actul creator, pentru că, în același fel în care omului i-a fost dar să vadă prin privire, i s-a dăruit și capacitatea de a vedea în însăși orizontul privirii în același chip în care ochiul divin vede dincolo de sine într-un sine al nesfârșitei sale prezențe.

Fotografie 1

Întocmai pentru faptul că omul poate privi permanent orizontul fără a se situa vreodată pe deplin în devenirea acestuia și, totodată, pentru că se poate expune, asemenea acestuia, acolo unde se întâlnesc și rămân mereu împreună cerul și pământul, posibilitatea sa de a alege între a fi dincoace ori dincolo, ca un fel de stare ontologică a ființei umane, înseamnă, de fapt, pentru el, a trăi într-o infinitate de oportunități. Înseamnă, cu alte cuvinte, că poate alege ori, mai bine zis, că ar putea să poată alege, de fiecare dată în care decide liber să aleagă, între ceea ce i se lasă descoperit prin vedere dinspre orizont și ceea ce se poate privi și își poate privi în acest tip de orizont. Prin urmare, pe de o parte, atât a privi, cât și, pe de altă parte a alege să privești, constituie, în sine, două orizonturi interminabile între care existența umană se consumă continuu ca un fel de prezență a ceea ce trece spre a redeveni tot ceea ce rămâne neschimbat. Constituirea existenței umane din imaginea reflectată ca reflecție a propriului chip, ca atare, și nu existența omului înțeleasă ca făptură creată, a reprezentat dintotdeauna umanul înzestrat cu o infinitate de posibilități dintre care poate alege în aceiași măsură cu care admite să devină ceea ce este spre a rămâne în alegere. Actul creator, atât cel divin cât și cel uman constituie, în acest context, spațialitatea orizontului în care trăirea umanului și nu raportarea acestuia la existență definește prezența devenirii. Altfel, omul nu ar putea alege infinit și nu ar avea niciodată capacitatea de a decide între ceea ce alege, fără a-și propune să aleagă, și ceea ce decide fără să își fi propus, asemenea lui Dumnezeu. Cu toate acestea – deși în acest tip de orizont nimeni ar mai putea distinge cine pe cine creează -, din materia creată a privirii, care descoperă orizontul ori materia orizontului care nu poate fi niciodată și în nici un fel expresie a vederii care fotografiază actul creator, rămâne să definim ce înseamnă vederea care privește în orizont și care, prin privirea ei, vede acolo, în sine, nesfârșirea propriei prezențe.

Exercițiul oglinzii

Cu toate că nu admitem să fim trași pe sfoară sau să fim păpușile care se mișcă după cum păpușarii care le-au imaginat le și mânuiesc legându-le capul, mâinile și picioarele de sfori cu al căror ajutor le mișcă într-un cadru scenic bine organizat cu scopul de a transmite, prin intermediul acestora, mesajul creației lor – pe care, în general, îl numesc poveste ori de poveste – tot ceea ce facem în viață este să aflăm moduri de a ne lega ființa de sforile din care sunt împletite dimensiunile lumii în care viețuim.
În jocul acesta, creat de păpușar, compus din scenă și păpuși ce se manifestă în prim-plan, ne ascundem tocmai aceste legături create de sfori. Sforarul, prin urmare, este izvorul mișcării noastre în aceiași măsură în care este și măsura devenirii noastre.
Cu toate acestea, sforile cu care ne mișcă și prin care astfel ne dăruiește dimensiunile ființării, nu pot totuși transmite acelora care privesc scena propusă de păpușar, gândurile, melodiile sau poezia păpușilor. Însă, ceea ce rămâne și se vede, ca dans unic, se referă la faptul că păpușile sunt mișcate de păpușar, iară tot spectacolul include imaginația acestuia.
În fapt, dincolo de cadrul regizoral, atât creatorul și diriguitorul păpușilor, cât și păpușile care prind viață prin sforile pe care acesta le mânuiește, sunt două realități distincte care se manifestă ca întreg indisolubil.
Păpușarul, pe de o parte, care în acest context este prezent ca autor și sursă a mișcării păpușilor, este expresia demiurgului care generează spațiu și timp prin propria voință și imaginație. Păpușile, pe de altă parte, în contextul deja oferit de creator, sunt reflecții ale actelor ideologice create de cel ce își dorește să le exprime. Motivația acestui complex desant și alegoric își are cauza în întâlnirea cu sinele. Acest moment devine clipă dintr-un timp care irupe din sinele golit de tot ce a trăit. Coarda cu care păpușarul articulează propriile vise privitorului de păpuși devine astfel similară cu modul în care demiurgul se privește pe sine, iar păpușile sun expresiile idealurilor pe care visează să le creeze mai departe.
În sine păpușarul a împietrit de mult privindu-și într-o oglindă a viitorului, deci imaginară, chipul după care creează lumea păpușilor. Din firul vederii cu care își analizează imaginile, unde oglinda de mâine îi poartă imaginea chipului pe care i-l oferă cu generozitate din neant, de acolo își împletește deja sfori pentru păpușile cu care va interpreta alte piese pentru spectatorii care vor veni atunci să le privească, să îl privească.
Nu are cum să spună nimănui despre aceste sforării, deoarece, dacă altcineva ar înțelege jocul său, toate piesele și rolurile pe care păpușile sale le vor interpreta își vor pierde spectatorii. De fapt, interesul de a mai fi văzute. În fapt, în acest context, păpușarul nu este întocmai un simplu sforar, care face niște păpuși după chipul său spre a le pune în mișcare prin imaginația sa. El este acela care, cu sforile păpușilor pe care le creează, face spectacol pentru a da sens celor care privesc în aceeași măsură în care își imaginează că, de fapt, ca spectatori, înțeleg mesajul gândit de sforar și apreciază modul în care el pune viață în mișcarea păpușilor sale.
La urma urmei, păpușarul pune pe scenă o reprezentare a propriei sale existențe și nu doar o scenetă cu păpuși. De aceea, sala de spectacol nu este pentru el un evaluator al reprezentării sale, ci oglinda în care se privește căutând în ceea ce vede dimensiuni noi, gânduri inedite și orizonturi ascunse în propria sa vedere. De fapt, simte că sforile pe care el le mânuiește sunt expresii ale ființei sale în care trăiește un păpușar mai vechi ce nu face altceva decât să tragă de sfori în același timp cu el. Povestea pe care o spune nu e povestea lui, după cum și în chipul din oglindă unde privește vede trăsături care vin din chipurile părinților săi. De ceea, de fiecare dată în care își mânuiește păpușile pe scenă, nevăzut, trăgând de sfori, este frământat de gândul că nu el este păpușarul, ci sforile din privirile spectatorilor care sunt legate de păpuși fac ca acestea se miște după dorința lor.
Acesta este motivul pentru care întotdeauna i se pare că, cerul nu este deasupra, ci numai acolo de unde vine, din mișcările acelora care așteaptă să privească, să vadă și să se întâlnească cu păpușile ca cu propriul sine al vederii.

Titlu

Odată cu crearea omului îndumnezeirea acestuia a devenit un proces ireversibil. Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul este o reflecție dumnezeiască a unei realități concrete și absolute. În același fel în care ne privim imaginea chipului în oglindă, Dumnezeu se privește în omul creat. Omul zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, deși nu este Dumnezeu, rămâne și continuă să fie, în întregime, reprezentare a lui Dumnezeu urmare a reflecției imaginii dumnezeirii în propriile ei priviri.

Îndumnezeirea, ca proces ireversibil, este confirmată de Întruparea, Răstignirea, Învierea, Înălțarea la cer și eshatologica întoarcere a lui Dumnezeu în privirea cu care se vede pe Sine, oglindit în umanitatea pe care și-a adăugat-o prin creație, ca exercițiu al ființării sinelui în admirație de sine prin intermediul privirii cu care se adâncește pe Sine prin privire în imaginea unde se reflectă pe Sine din imaginea în care își caută Sinele ca chip împărtășit spre o perpetuă căutare personală.

Ar trebui ca teologia iubirii, datorită acestui mod de reflecție prin intermediul privirii aflată în analiza propriului chip în care își descoperă imaginea prin care o definește materia, să nu exprime iubirea divină doar ca manifestare interpersonală, ci să o ridice la nivelul în care iubirea este o reflecție a vederii cu care persoanele – divine ori umane – se privesc, se măsoară și se raportează reciproc în contextul tensiunilor pe care ludicul prin care se manifestă între spațiul infinit și finit, creat și necreat, uman și divin, generează noi orizonturi.

Deși toate observațiile sunt construite ca un fel de argumente pentru a sprijini afirmația de la început, care se referea la ireversibilitatea procesului îndumnezeirii omului, acestea nu sunt construite pentru a argumenta existența unui plan divin absolutist, care nu oferă alternative creației divine, ci urmărește să întărească faptul că toate procesele dumnezeiești prin care omul a fost adus la existență, reprezintă și sunt fenomene și evenimente care depășesc spațiul creator, deoarece sunt generate de o imaginație net superioară oricărei expresii creative, chiar și a unei prezențe perfecte care și-ar nega propria infinitate. De aceea, crearea omului, întruparea lui Dumnezeu, Învierea și Judecata de Apoi, nu trebuie înțelese ca fiind acte finale ale unei vederi prin care, în care din propria imagine Dumnezeu creatorul se vede atunci când se privește în sine, ca într-o oglindă în care își descoperă formele ca finitudini, ci ca pe guri de izvor generatoare de noi și noi lumi de cuvinte, de ape, de orizonturi și de infinite rostogoliri în sine ale propriilor lumini și umbre acolo unde totul renaște pentru că este.