Decalog în Duminica Floriilor

1. Hristos se pregătește pentru a sărbători paștele evreiesc. Ceea ce înseamnă că respectarea legilor străbune este o îndatorire a creștinilor după modelul lui Hristos;
2. Hristos se întâlnește cu Lazăr. Este un îndemn la a ne aminti mereu că fundamentul prieteniei este iubirea. Dar mai ales a faptului că iubirea este izvor al tuturor minunilor. Și asta pentru că minunile se înfăptuiesc tocmai datorită iubirii;
3. Hristos este slujit de Marta și i se ung picioarele cu mir de către Maria, ceea ce ne arată că slujirea și prețuirea trebuie împletite în tot ceea ce face un creștin autentic;
4. Iuda îl trădează pe Hristos gândindu-se că astfel îl va salva. și asta pentru că cei care gândesc asemenea lui iuda nu înțeleg rolul și rostul iubirii. De fapt, ceea ce face Iuda arată că cei asemenea lui prețuiesc mai mult mirul pe care îl pot vinde negustorilor spre a ajuta pe săraci, decât faptul că ungerea împăratului cu mir generează în inima și mintea tuturor autoritatea cu care împăratul, printr-o binecuvântată administrare, îmbogățește pe toți după chipul său mântuitor. Cu alte cuvinte, pe de o parte, este despre a considera banii mijloc de ajutorare al celor săraci, și, pe de altă parte, este despre a respecta și a urma pe cei care se nasc spre a se ocupa de problemele, durerile, neajunsurile și neputințele lumii. De unde este firesc să rezulte că a dori să obții bani numai cu scopul de a ajuta pentru a închipui o imagine înseamnă a genera de fapt sărăcia, pe când, de fapt, bucuria de a fi întotdeauna alături de cel care și-a asumat să se sacrifice cu orice preț pentru a prolifera bucurii tuturor, constituie sursa adevăratei bogății, fiindcă acesta caută, cu orice chip, prin faptele sale să se asemene întru-totul celui suferind;
5. Mirul cu care Maria unge picioarele lui Hristos, spun Sfinții Părinți, prevestește îngroparea Sa. De fapt, ceea ce a făcut Maria, ne pregătește și pe noi cei care aflăm acum, după milenii, de parcă nu am fi știut niciodată, că dintotdeauna orice îngropare este spre înviere. Motiv pentru care uleiurile înmiresmate sunt simbol al faptului că cei care cred în Hristos fac din trupul lor parfumuri de eterne primăveri;
6. Intrarea în Ierusalim pune în lumină durerea din inimile ierusalemitenilor față de aceia care nu se îngrijesc de buna lor viețuire trupească și sufletească, spune Sf. Ioan Gură de Aur[1], motiv pentru care, ca atunci și azi, ori de câte ori Hristos intră undeva, oriunde, zguduie pe mai marii locului;
7. Ramurile de finic sunt simbol al biruinței vieții asupra morții, după cum imaginea arborului universal relevă faptul că Hristos este Cel ale Cărui rădăcini se întind din trecut spre a se întinde în viitorul lumii pe care o cuprinde în brațe Sale deschise pe Cruce cu toată Ființa și dragostea pe care le poartă și le împărtășește întregii creații din inima Sa dumnezeiască;
8. De fapt, duminica Floriilor ne descoperă cine este cu adevărat Împăratul lumii;
9. De aceea este prezent Lazăr cel înviat a patra zi din morți, pentru a ne aminti că Domnul Hristos este Dumnezeu, Cel Care are stăpânire asupra vieții și morții.
10. Prin urmare, Învierea ce vine nu trebuie să o rezumăm la ceea ce așteptăm noi de la Hristos, ci să o împlinim din ceea ce așteaptă Hristos de la noi. Din respectul pentru cei care ne-au dat viață, din iubirea aproapelui, din îmbogățirea în Dumnezeu, din parfumarea ființei noastre cu aroma faptelor bune, din mărturisirea necontenită a lucrării Domnului, din articularea propriei noastre viețuiri neajunsurilor semenilor și, mai ales, din slujirea adevărului și mărturisirea cu credință nestrămutată că viața biruie întotdeauna și pretutindeni.

---

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 66, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba, disponibil la: https://doxologia.ro/intrarea-domnului-ierusalim-comentarii-patristice, (accesat 27.04.2024.)

Despre regula dublului comportament – un strigăt pentru lumea de azi

Am terminat de citit cartea doamnei Albu Mihaela, Casa albastră și alte încăperi. Este o carte pe care efectiv am savurat-o, pentru că am citit-o concomitent cu plăcere și cu durere, pe de o parte, și, pe de altă parte, pentru că am digerat cu mare greutate amărăciunile amintirilor cu care autoarea aproape că torturează pe cititorul căruia cartea îi reînvie, prin descrierea amănunțită uneori de tipul investigației jurnalistice, orizontul timpurilor duplicitare pe care le provoacă tirania și barbarismul istoriei.

Iubirea, cred eu, cu tot ceea ce are ea frumos, trainic și dureros, este argumentul pentru care doamna Albu Mihaela a scris această carte. Fie că este vorba despre iubirea firească, sinceră și necondiționată a copilului față de părinți și prieteni, fie că este despre iubirea ca prețuire a frumosului și adevărului, ori, fie că este vorba despre iubirea pe care trebuie să o purtăm în inimi față de cele mai sfinte idealuri ale ființei umane, precum adevărul, dreptatea sau frumosul, doamna Mihaela Albu realizează în această carte o apologie a iubirii.

În acest sens, însă este descrisă și iubirea disimulată, falsă, pe care, atât cei mai apropiați oameni, cât și cei care apar meteoric în viață, o trăiesc constrânși de voința istoriei. De fapt, fără să o spună direct, cititorul înțelege că autoarea descrie o lume care a acceptat destinul implacabil al istoriei, conștientă că nu se poate opune metaistoriei. Dar, totodată, conștientă și de faptul că există un univers interior unde omul nu poate fi niciodată constrâns în nici un fel. Că, de fapt, atât timp cât există un astfel de loc, această nostalgie a unei lumi libere, chiar dacă ascunsă adânc în cel mai adânc interior al sufletului, acesta este locul unde dorința de a fi uman clocotește și adună tensiuni vulcanice ce cândva, în mod indiscutabil, vor erupe. Doamna Mihaela Albu are certitudinea, credința că există în suflet locul pe care nu-l poate îngrădi și oprima nici un fel de tiranie doctrinară sau ideologică, și că în acel loc fiecare om este mereu în siguranță. Este vorba despre orizontul redefinirii umane din care, după întunericul nopții ce pare de nesfârșit, izbucnește într-o frenezie de culori lumina libertății omenești. Este, de fapt, o dimensiune ce caracterizează inima doamnei Albu Mihaela prin care își pune în lumină talentul și patosul cu care scrie.

Cartea comportă un caracter fantastic. Și acesta pentru că nu are un final, ci invită la o continuă meditație prin care construiește în mintea cititorului imaginile unei lumi ireale ce pare că nu a existat. Incredibilă. Și asta pentru că tot ceea ce este descris se petrece sub imperiul temerii. Dar nu a unei temeri de neimaginat, ci a unei vieți apăsătoare, dramatice, în care teama este firul care împletește țesătura unor trăiri aproape imposibile. Fie că este prezentată ca o umbră ce pare firească la vârsta inocentă a copilăriei, fie că apare ca tainică privire din adâncurile unei structuri parcă nelumești pe care numai cei îndrăgostiți se pot preface că nu o văd, fie că apasă pretutindeni ca o piatră care închide definitiv mormântul, teama este prezentă obsesiv pretutindeni, amestecându-se cu trecutul unde se furișează amestecându-se printre flori, printre oameni frumoși, printre visele despre pământurile altor țări, plimbându-se zăludă prin viețile tuturor ca o boală incurabilă.

Povestirile din această carte au fost scrise la modul trecut. Sunt lipsite de viitor. Și, dacă nu este o strategie de autor, înseamnă că cel care le-a scris, pentru că au și un caracter mult prea intim, preferă să rămână în geografia nostalgiei decât în universul pe care acestea l-au construit ulterior. Și asta poate pentru că teama a devenit un mod de a trăi. Ceea ce înseamnă că, pentru autoare nici scrisul, nici tiparul, nici publicarea acestei memorialistici de sertar nu au dobândit capacități soteriologice. Aceasta înseamnă că în universul ei teama a învins iubirea. Că teama a construit omul care a scris aceste amintiri. Pentru aceasta, în această carte, teama are dimensiuni hiperbolice și o burtă fără fund. De fapt acesta este dimensiunea cu care cartea uimește, fascinează și frapează cititorul și care, cred eu, pune în valoare și talentul autoarei cu care descrie fărâmițarea prin care trec viețile oamenilor digerați de teamă.

Cartea mi-a amintit de copilărie. De dureroasa copilărie pe care mi-a oferit-o regimul totalitar care îmi construia „viitorul luminos”. Dacă doamna Mihaela Albu face parte din generația cu care a început așa-zisul regim comunist din această parte de lume în care trăim azi, eu sunt reprezentant al generației în care s-a prăbușit această ideologie utopică. Cu toate acestea în amintirile copilăriri din această carte mă regăsesc aproape la indigo. Cu toate frustrările, neînțelesurile și durerile pe care mă făceam că nu le văd atât cât înțelegeam din ele. Și asta pentru că a copilări este universal. Universul copilăriei are aceeași geografie și se desfășoară după aceleași inocente reguli dintotdeauna. Ca atare opresiunea, nedreptatea, durerea, lipsurile, minciuna, falsitatea, abuzul, crima, manipularea ș.a.m.d., atunci când sunt prezente în viața copiilor dau naștere unor lumi obediente, incapabile de a reflecta demn asupra propriului destin sau și de a-și asuma sacrificii în numele cărora să își înfăptuiască propria istorie. Ceea ce nu trebuie uitat.

Această carte m-a ajutat să înțeleg de ce și azi oamenii din jurul meu vorbesc în șoaptă, deși mulți dintre ei s-au născut după ce lumea din această carte a dispărut. De fapt, datorită acestor povestiri înțeleg că această lume nu a dispărut cu totul, ci că a dat naștere unor generații care au învățat încă o lecție a istoriei. Aceea de a trăi după regula dublului comportament.

„Am crescut, cum am mai spus, cu această temere, cu acest dublu comportament – cel de afară și cel petrecut în casă.”, mărturisește în ultimele pagini ale cărții autoarea. Așa se explică și titlul cărții, cred eu. Lumea are dintotdeauna mai multe dimensiuni care, la rândul lor, sunt alcătuite pe interior din alte dimensiuni. Numim casă acea construcție care are mai multe încăperi, unde fiecare încăpere are rostul ei. Atunci când nu sunt locuite și folosite pentru ceea ce au fost construite, când destinul lor este frânt, încăperile casei devin temnițe chiar și pentru proprietarii lor și chiar și pentru amintirile acestora.

Cartea Casa albastră și alte încăperi a doamnei Mihaela Albu, pe lângă faptul că este o lecție de istorie, este un act de curaj al omului care caută să descrie eroul ce și-ar fi dorit să fie acum când a devenit conștient că putea fi și așa ceva. Cu toate acestea, pentru mine, în calitate de cititor, doamna Mihaela Albu este un erou pentru că a realizat o radiografie a unei lumi despre care, generația pe care o reprezintă nu vrea să vorbească onest și deschis fie din teamă ori fie din diferite motive mult mai profunde și mai variate. Dar, pentru faptul că, dincolo de acest trecut insurmontabil, doamna Mihaela Albu cere generației de azi să privească în oglinda istoriei pentru a-i aminti din propriile amintiri că lumea a fost creată să trăiască motivată de iubire, de frumos, de adevăr și de speranță, este un gest eroic și, ca atare, nicidecum și niciodată tardiv.