Efemeridă

Nu pot admite, încă, modul în care omul actual se poziționează față de sine prin compararea cu un altceva sau cu un alt altcineva pe care să îl consideră tot un fel de sine, fără să mă gândesc la faptul că eu însămi încă nu mă pot raporta pe mine propriei mele definiții. Cu toate acestea, ca prezență de sine mă definesc începând de la ceea ce fac și continuu rămân să exist prin ceea ce gândesc. Însă, ca existență care se manifestă înafara propriului sine, nu îmi mai găsesc dimensiuni necesare prin care să mă afirm, independent, ca prezență autonomă. De aceea, port, ori cred că am dezvoltat – și am certitudinea că sunt cauzate de imaginație – în mine două feluri de receptori, de simțuri și de simțiri. Pentru că cu amândouă mă îmbrățișez ori, mai bine spus, îmi pot îmbrățișa propria prezență, dezlegând-o astfel prin simțuri și prin intuiții să se manifeste ca stare, ca sine, ca spațiu, ca timp, ca un eu în care pe mine mă port, deși, de fiece dată în care mă pipăi, mă privesc, mă gândesc și mă visez astfel, constat că rămân într-un continuu devenind al unui altceva mereu exterior tuturor terminațiilor mele prin care mă receptez.
Și cu toate acestea, palmele mele îmi ating și îmi poartă în continuare carnea asemenea unui zeu atunci când mă mângâi. În ochii mei, ca în privirile unui înger, viitorul se deșiră întreg, integru și tot deodată. În gândul meu timpurile și spațiile se comprimă ca o lumină de stea în reflecția unui bob de rouă sau a unei lacrimi și după care, înflorind apoi piere, se aneantizează. Sunt, mă simt, sculptor, sunt îmi asum starea de arhitect, sunt și mă visez poet, sunt lăsându-mă deșirării marginea tuturor orizonturile care se ascund de și din sine pe și în sine ca într-un cimitir al amintirilor…
La urma urmei, îmi pare că orice, oricare tip de comparație se exprimă prin mine cum o metaforă își găsește expozeul adăugându-și dimensiunea unei universale amintiri, de fapt, a unei unice Amintirii. Metafora este, așadar, la urma urmei, regina clipei ce se lasă prinsă de închiderea pleoapelor.
Prin urmare, îmi pare că devine atât de firesc să mă întreb, cine este Regele? Și al cui?… Și, cu atât mai mult, mai firească îmi pare a fi îndoiala de sine care așteaptă să afle răspunsul despre cu cine trebuie să mă compar pentru a fi ceea ce îmi este dat să fiu fără să îmi propun să devin, dar, mai ales, pentru a rămâne în a fi?!

Epectază

Noaptea golită de întuneric până devine lumină

Mă îngrădește ca apusul de soare

Care se preface în răsărit.

Nesfârșirea sa stinsă, risipită, mi se adaugă vie

Devenind carnea vederii cu care privesc.

Cursul ei gol mă îmbracă constant

Ca o dimineață, ca o înviere.

… grija pentru Cel Unul Fără de Moarte care se află în stare de moarte …

N. Velirimovici

„Iubirea celui viu pentru cel viu este minunată. Lumina soarelui nu este niciodată atât de minunată. Iubirea celui viu pentru cel mort este minunată. Licărirea gingaşă a lunii pe oglinda lacului nu este niciodată atât de minunată. Omul este măreţ atunci când cercetează pe cei vii; omul este mai mult decât măreţ atunci când se îngrijeşte de cei morţi.

Omul se îngrijeşte adesea de cei vii din iubirea de sine. Dar ce fel de iubire de sine poate fi atunci când omul poartă de grijă celor morţi? Poate să-l plătească cel mort, sau pot ei să-şi aducă recunoştinţa?

Unele animale îşi îngroapă morţii lor; dându-i pe ei mormântului, îi dau pe ei uitării. Dar atunci când omul cel viu îşi îngroapă mortul, cel viu îngroapă o parte din el împreună cu mortul şi se întoarce acasă aducând în sufletul său o parte din cel mort. Aceasta se face cu totul desluşit atunci când o rudenie îşi îngroapă o rudenie, şi un prieten îşi îngroapă un prieten.

O, groparilor, în câte morminte aţi fost voi deja îngropaţi, şi câte leşuri au viaţă în voi!

Moartea şi iubirea au o însuşire care este asemenea; ca şi iubirea, moartea lucrează o schimbare profundă în mulţi dintre cei care trec prin aceasta şi continuă să fie vii. După îngroparea copiilor săi, mama merge la mormintele copiilor ei. Cine merge acolo? Copiii din sufletul mamei, dimpreună cu mama, merg la morminte. În sufletul ei, mama trăieşte numai într-un ungher; tot restul sufletului este un palat pentru sufletele copiilor care au fost luați de la ea.

Mama merge la mormintele copiilor, de parcă i-ar readuce la viaţă în sufletul ei, ca să-i răscumpere cu lacrimile ei, ca să-i miluiască pe ei prin gândurile ei. Iubirea mamei îi izbăveşte pe copiii ei de pieire şi stricăciune în lumea aceasta, măcar pentru o vreme.

Cu toate că mama varsă întotdeauna lacrimi din marea ei iubire şi durere, îi mai rămân lacrimi pe care le ia cu ea atunci când ea însăşi pogoară în mormânt. O, omule sărman şi singur – nu spune: cine va plânge pentru mine când voi muri? Cine va plânge peste trupul meu cel mort? Iubirea mamei nu poate face deosebire între copiii ei cei morţi şi cei vii.

Ah, este foarte adevărat că mama moare când ea merge la mormintele copiilor ei!

Dumnezeu (ca și mama n.n.) Îşi face mari griji pentru cei morţi; nu pentru că nu-i poate aduce la viaţă ci pentru că nu toţi morţii vor să fie înviaţi. Oamenii nu îşi primesc propriul lor bine: pentru aceasta Îşi face Dumnezeu (mama n.n.) griji foarte mari.

Și cu toate acestea, mâinile femeilor nu au avut putere îndeajuns pentru a rostogoli piatra de la intrarea mormântului (dar mâna lui Toma, doar cu un deget, a rostogolit toate îndoielile și mrejele putreziciunii și morții, mărturisind prin atingere viața, învierea, faptul că dimineața va fi locul veșnic din care răsare soarele, credința și mărturisirea în viața veșnică ce nu poate fi biruită n.n.)

Dar, dincolo de toate, veșnicia rămâne inflexibilă. Astfel că nici cel mai mărunt lucru nu vede vreunul dintre îngerii nemuritori ai lui Dumnezeu; nici nu se aude glasul care slobozeşte din buzele cele fără de moarte. Este mai îndurător să vezi faţa şi să auzi urletul întregii lumi muritoare, stricăcioase decât să vezi faţa şi să auzi glasul celor fără de moarte, care au fost zidiţi înaintea lumii, şi a căror frumuseţe şi tinereţe este mai minunată decât zorii primăverii.”

Rostuire

Diferită este ființa umană de toate celelalte existențe care o înconjoară pentru că, spre deosebire de tot ceea ce consideră  a fi viu împrejurul ei, ea a învățat să nu se teamă. A dobândit certitudini care îi conferă siguranța faptului că se află exact unde voiește, când voiește și pentru că voiește, fără a se cutremura câtuși de puțin de momentul deplin pe care îl trăiește. Oricare altă făptură creată nu are, nu trăiește, nu poate conștientiza o astfel de pace interioară. Priviți la păsările cerului și la florile câmpului! La bestiile iadului și la îngerii cerului! Cu toate se tem.

Ochii lor, ca niște orizonturi mereu deschise, așteaptă să vină inevitabilul sfârșit. Speriate de norii care curg prin cerul albastru, de pietrele nemișcate de sub gheare, mușcă din trupurile umbrelor lumii. Nu se îndoiesc nicicum, nicidecum de consistența lor pentru că toți, toate, poartă viziunea sfârșitului indezirabil ca pe o povară pe care și-o imaginează asemenea unei porți prin care, deși construită pentru a sta închisă spre a apăra interiorul de exterior, terorizează prin prezență și printr-o imaginabilă fragilitate pe aceia pe care îi apără, adică pe cei care au construit-o și au imaginat-o ca pe zid și nu ca pas, ca pod, ca trecere, ca devenire, ca provocare, ca dialog, ca posibilitate de stăvilire a năvălirii nesfârșitului însfârșit.

Între această lume a făpturilor lumești și cerești, omul, ca singurul ce poate se poate imagina gândind continuă a construi porții, poduri și drumuri… El este cel care rămâne sau cel ce devine astfel unica realitate creată care își află pacea, liniștea și tăria de a sta, de a stărui ca fapt în ceea ce își propune, deși, în sine, este ori se referă doar la ceea ce crede că este, continuu apăsat de tulburările ce îl înconjură, Un propriul de sine, o proprie desăvârșire, autonom, așa cum numai, în idealul absolut numai divinitatea o poate face.

Acceptarea ființări ca murire este, în acest tablou al imaginației, un dar pe care numai omul l-a primit ori poate l-a descoperit, deși, se pare că încă mai are de dialogat cu sine, cu propria imagine din oglindă, cu faptul că dacă privindu-se în ochii cu care se vede trebuie să descopere acel dincolo situat în dimensiunea în care privește fără să fie, fără să existe, unde prezența lui nu mai este.

Poate, în această interpretare, am înțelege cu adevărat de ce s-a întrupat Dumnezeu, de ce s-a răstignit și a murit… El nu și-a propus să omoare moartea a ceea ce a creat, ci a murit pentru a oferi întinderea orizontului din care ceea ce creează să se poate risipi fără teamă asemenea Lui.

Despre necesitatea prezentului cu și fără argumente

Cu argumente și fără argumente, azi ne trăim prezentul construindu-l din trecut. Ca și cum trecutul ar fi suficient de viu încât să ne poată hrăni clipa din care urmează să ne crească viitorul. De obicei, trebuie spus, în lumea în care trăim, trecutul ei, este depozitat azi, în general, în cimitire, în muzee și în cărțile de istorie.
Așadar, de obicei, trăim într-o cultură a trecutului care cultivă valori și principii decedate sau, cel mult, prezentate ca fosile și ca dovezi istorice identificate, studiate, analizate și justificate de către specialiști ca fiind dovezi incontestabile ale existenței și prezenței umane în Istorie, simplu de asimilat, remarcăm noi, după cum vedem în teoria Fizicii despre Big Bang, prezentată cel puțin, în viziunea noastră, ca alternativă a referatului creștin al Creației.
În numele acestui tip de exegeză personală cu pretenții universale, numită sintetic știință epistemologică, Umanitatea își justifică, își argumentează prezența în prezent din perspectiva trecutului și se raportează viitorului potrivit valorilor și principiilor acelora care au imaginat-o ori construit-o.
În acest fel, din dorința de a perpetua trecutul ca prezent, considerăm că Umanitatea își refuză, cu argumente și fără argumente, prezența viitorului.
Ca atare, concomitent, viitorul ca și trecutul nu îi aparțin.
Devine evident, așadar, faptul că străduindu-se să își edifice propriul prezent din trecut, Umanitatea uită că, de fapt, rolul pe care îl are de împlinit rezidă în edificarea viitorului prezent. Paradoxal, justificând trecutul ca temei al prezentului, Umanitatea nu își mai poate conferi propriului prezent viitor.
Prin urmare, acest tip de nostalgie umană trebuie considerată, în mod obligatoriu, un fel de boală endemică cu care Umanitatea își umple viitorul din trecut fără a-și oferi propriilor răsărituri perspectiva vindecărilor de apus.
De aceea, în contextul timpurilor pe care le trăiește Umanitatea azi, apreciem că devine imperios necesar ca prima lucrare pe care trebuie să o împlinească este reprezentată de identificarea perspectivelor pe care i le poate oferi viitorul în care încă nu a trăit, în aceiași măsură în care nu mai poate trăi nostalgiile, amintirile ce-i odihnesc în cimitire și muzee.
Cu toate acestea, considerăm că este absolut necesar ca Umanitatea să elaboreze continuu proiecte care să se refere la ziua de mâine din perspectiva zilei de ieri pentru a-și aminti locul de unde iară și iară Soarele răsare, și nu doar de cimitirele unde lumina apune.
Este nevoie, prin urmare, ca Umanitatea, azi, ca întotdeauna, să reinterpreteze trecutul din perspectiva viitorului. Este necesară, în acest sens, să dea dovadă de o deschidere față de predefinirea trecutului fără a-i omite acestuia dimensiunile viitoare.
Cu alte cuvinte, este necesară din partea Umanității o personală și corectă așezare față de studierea prezentului între malurile trecutului pentru a putea arunca aici nada viitorului în speranța ca va putea prinde pești din trecutul prezent ca mărturii ale perspectivelor viitorului. Ne referim la un adânc în care viitorul, prin faptul că este mărginit de maluri în care ceea ce devine este prezentul din ceea ce a fost și rămâne ceea ce este devenind ceea ce nu a fost, desenează, prin imitație, harta Cerului, pentru a arăta trecutului calea prin care prezentul devine viitorul pe care îl va consemna Istoria.
Așadar, este imperios necesar ca, pentru a rămâne în prezentul conținut de trecutul zilei de ieri, și nu în prezentul care a devenit deja trecutul zilei de mâine, azi, acum, ca și ieri și mâine, cu o absolută repetabilă necesitate, cu și fără argumente, Umanitatea să învețe a trăi în prezentul construit din perspectiva viitorului și nu în prezentul nostalgic generat de trecut.
Uterul Istoriei este Viitorul. Lucrarea Umanității este constituită din însămânțarea acestui Prezent plin de Trecut.

Între vameș și fariseu

Mântuitorul Iisus Hristos vrea să ne facă frați ai Săi. Să devenim fiii Tatălui Său. De aceea ne dă exemplul fariseului, care își începe rugăciunea pornind de la sine măsurându-se cu ceilalți, precum și pe vameșul ce se adâncește în rugăciune începând de la Dumnezeu rugându-se pentru sine în timp ce se măsoară cu ceilalți. Aici este distincția pe care trebuie să o facem. Este vorba despre imaginea din oglindă a propriei persoane și persoana care se privește pe sine în oglindă. Este despre cum ne regăsim pe noi în chipul lui Hristos din icoană. Despre icoană ca oglindă și ca privirea a unei imagini. Pentru că și vameșul și fariseul, la care ne uităm cu gândul, poartă amândoi chipul Domnului Hristos. Dar, dacă îi pui să se privească față în față, fiecare vede cu ochii cu care se privesc în oglindă și nu cu ochii interiori cu care ne cere Hristos să privim pentru a-l vedea pe El.