Diferită este ființa umană de toate celelalte existențe care o înconjoară pentru că, spre deosebire de tot ceea ce consideră a fi viu împrejurul ei, ea a învățat să nu se teamă. A dobândit certitudini care îi conferă siguranța faptului că se află exact unde voiește, când voiește și pentru că voiește, fără a se cutremura câtuși de puțin de momentul deplin pe care îl trăiește. Oricare altă făptură creată nu are, nu trăiește, nu poate conștientiza o astfel de pace interioară. Priviți la păsările cerului și la florile câmpului! La bestiile iadului și la îngerii cerului! Cu toate se tem.
Ochii lor, ca niște orizonturi mereu deschise, așteaptă să vină inevitabilul sfârșit. Speriate de norii care curg prin cerul albastru, de pietrele nemișcate de sub gheare, mușcă din trupurile umbrelor lumii. Nu se îndoiesc nicicum, nicidecum de consistența lor pentru că toți, toate, poartă viziunea sfârșitului indezirabil ca pe o povară pe care și-o imaginează asemenea unei porți prin care, deși construită pentru a sta închisă spre a apăra interiorul de exterior, terorizează prin prezență și printr-o imaginabilă fragilitate pe aceia pe care îi apără, adică pe cei care au construit-o și au imaginat-o ca pe zid și nu ca pas, ca pod, ca trecere, ca devenire, ca provocare, ca dialog, ca posibilitate de stăvilire a năvălirii nesfârșitului însfârșit.
Între această lume a făpturilor lumești și cerești, omul, ca singurul ce poate se poate imagina gândind continuă a construi porții, poduri și drumuri… El este cel care rămâne sau cel ce devine astfel unica realitate creată care își află pacea, liniștea și tăria de a sta, de a stărui ca fapt în ceea ce își propune, deși, în sine, este ori se referă doar la ceea ce crede că este, continuu apăsat de tulburările ce îl înconjură, Un propriul de sine, o proprie desăvârșire, autonom, așa cum numai, în idealul absolut numai divinitatea o poate face.
Acceptarea ființări ca murire este, în acest tablou al imaginației, un dar pe care numai omul l-a primit ori poate l-a descoperit, deși, se pare că încă mai are de dialogat cu sine, cu propria imagine din oglindă, cu faptul că dacă privindu-se în ochii cu care se vede trebuie să descopere acel dincolo situat în dimensiunea în care privește fără să fie, fără să existe, unde prezența lui nu mai este.
Poate, în această interpretare, am înțelege cu adevărat de ce s-a întrupat Dumnezeu, de ce s-a răstignit și a murit… El nu și-a propus să omoare moartea a ceea ce a creat, ci a murit pentru a oferi întinderea orizontului din care ceea ce creează să se poate risipi fără teamă asemenea Lui.
nincu mircea lucian 